„Brâncuși – 150 de ani de la naștere: Rădăcină, Esență și Continuitate în Spiritul Artei Populare”
Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobița, județul Gorj, într-un spațiu rural în care tradiția, meșteșugul și spiritualitatea ortodoxă modelau firesc sensibilitatea comunității. Copilăria sa, desfășurată în ritmul muncilor agricole și al practicilor artizanale, i-a oferit contactul direct cu lemnul, piatra și simbolurile artei populare. Încă de timpuriu a cioplit, a modelat și a învățat că forma nu este niciodată gratuită, ci poartă în sine funcție și sens. Această experiență originară avea să devină fundamentul esteticii sale, întemeiată pe esențializare, echilibru și concentrare simbolică.
Formarea la Craiova și București, urmată de afirmarea sa la Paris – unde, după desprinderea de influența lui Auguste Rodin, și-a afirmat independența artistică – a condus la configurarea unui limbaj sculptural inovator. În operele sale, de la „Pasărea în văzduh” la „Coloana fără sfârșit” din ansamblul de la Târgu Jiu, tradiția lemnului românesc este transfigurată în simbol universal. Brâncuși nu a abandonat niciodată matricea satului natal; dimpotrivă, a sublimat-o într-o formă pură, demonstrând că modernitatea autentică se naște din rădăcini asumate.
În acest sens, spiritul brâncușian nu aparține exclusiv trecutului, ci continuă să se manifeste acolo unde arta populară este trăită ca experiență formativă. La Bârlad, în cadrul Clubului Copiilor „Spiru Haret”, Cercul de Artă Populară, coordonat de profesorul Dan Horgan, cultivă tocmai această relație vie cu materia și tradiția. Ciopliturile în lemn, măștile, modelajul în lut și ipsos realizate de copii nu reprezintă simple exerciții tehnice, ci gesturi de continuitate culturală. Prin îndrumarea atentă a coordonatorului și prin contactul direct cu materialul, valorificarea motivelor tradiționale capătă dimensiune formativă, iar tinerii artiști reiau, la nivel educativ, drumul deschis de Constantin Brâncuși: drumul care unește meșteșugul cu reflecția, tradiția cu modernitatea, localul cu universalul.
Astfel, Cercul de Artă Populară din Bârlad poate fi înțeles ca un continuator simbolic al demersului brâncușian, nu prin imitarea formelor sale, ci prin asumarea principiului fundamental care i-a guvernat creația: întoarcerea la esență prin intermediul materiei. Așa cum Brâncuși a transformat experiența satului românesc într-un limbaj plastic universal, activitatea pedagogică din cadrul cercului valorifică tradiția ca fundament al formării identitare și artistice. În spațiul atelierului, lemnul, lutul sau ipsosul devin medii de descoperire a propriei expresivități, iar gestul modelării capătă valențe formative profunde. Se creează astfel o continuitate spirituală între matricea rurală care l-a format pe Brâncuși și contextul educațional contemporan din Bârlad, demonstrând că autenticitatea artistică nu derivă din ruptură, ci din fidelitatea față de rădăcină. În această perspectivă, educația prin artă populară nu este doar transmitere de tehnici, ci cultivare a unei conștiințe culturale, capabile să transforme tradiția în sursă vie de creație.
